⬆

„Malaxa în America”, de Rüdiger von Kraus (© Editura Corint)

Malaxa în America (recenzie)

🗓️ 11 iunie 2025

Rüdiger von Kraus, în volumul Malaxa în America, prezintă biografia americană mai putin cunoscută publicului din România a lui Nicolae Malaxa, cel mai bogat industriaș român din perioada interbelică.

Rüdiger von Kraus s-a născut la Brașov în 1948, dar a emigrat în SUA în anul 1976. Autorul a urmat un master la Universitatea Harvard cu o teză despre familia sa, fiind membru al American Historical Association, precum și al Jockey Club Român. Rüdiger von Kraus a lansat recent volumul Malaxa în America, traducere de Dorina Tătăran, Editura Corint Istorie, București, 2025, pp. 220, la Jockey Club Român din București, precum și la Târgul Internațional de Carte Bookfest București, 28 mai-1iunie 2025, alături de istoricii Bogdan Bucur și Andrei Pogăciaș.

Rüdiger von Kraus, în cartea sa despre biografia lui Malaxa în America, structurată în 18 capitole, utilizeză numeroase surse din arhivele FBI, CIA, Emergency Immigration Program, prin trimitere la documente ale Congresului SUA, dar utilizează și surse de la Arhivele Naționale Istorice Centrale ale Românei, precum și o literatură secundară bazată pe lucrări de speclitate, precum și presa epocii cum ar fi ziarele The Wall Street Journal, The New York Times, The Washington Post.

Cum a evoluat Malaxa în drumul său românesc către bogăție ?

Nicolae Malaxa (1884-1965), provenind dintr-o familie de greci, a făcut studii de chimie la Iași și de inginerie la Karlsruhe și întors acasă a fondat o fabrică de ulei vegetal, o presă de ulei, la Bârlad (p.195). Ulterior, s-a angajat la Căile Ferate Române - CFR- unde a lucrat ca inginer clasa a II-a, în timpul Primului Război Mondial. La CFR l-a cunoscut pe Max Aușnit, care era directorul Uzinei Reșița, care furniza material rulant pentru CFR. Cei doi au facut tranzacții financiare care i-au avantajat, evident, în detrimentul CFR. Malaxa-Aușnit au început un parteneriat care a condus la rivalități, dușmănii, dar și la denunțuri, chiar și în America, după cum vom vedea (p. 196).

În 1923, Malaxa s-a asociat cu Alexandru Perițianu, fondând Fabrica Românească de Mașini – Ateliere de Reparat Locomotive și Vagoane - Inginer Malaxa &Co. Malaxa a înlocuit motoarele pe aburi ale CFR cu motoare diesel printr-un contract pe 7 ani încheiat cu statul român, însă prețul de deplasare al trenurilor practicate de Malaxa era de două ori mai mare decât cele practicate în Germania și Franța, ceea ce îi aducea companiei sale profituri uriașe (p.199). Malaxa prezenta documente cu profit redus, rezultat al dublei contabilități, până în 1942, când regimul Antonescu nu a tolerat comportamentele și practicile corupe și contracte guvernamentale viciate.

Apogeul afacerilor lui Malaxa a constat în creerea Fabricii de Țevi fără sudură de la Tohani Vechi (pp. 204-205), ulterior proiectul a fost prezentat de Nixon în America ca fiind unul de importanță națională. Cu toate acestea, proiectul lui Malaxa nu a avut succes. Malaxa, în România interbelică, beneficfia de susținere din partea regelui Carol al II-lea cu care industriașul avea discuții săptămânale de o oră (p. 206).

Pentru că nu a aspirat niciodată la putere, nefiind o amenințare pentru politicieni, Malaxa, mare amator de poker, care pierdea intenționat partidele cu membrii camarilei regale, a devenit un intermediar pentru cei care aveau astfel de intenții și ambții politice, reușind să influențeze puterea politică fără să o exercite efectiv. Spre exemplu, ajuta un general să urce într-o funcție înaltă, spre a deveni subsecretar de stat la Ministerul Apărării Naționale, cum ar fi cazul generalului Alexandru Glatz, care asigura o atitudine pozitivă față de cantitatea de armament propusă de industriaș (p. 206).

Malaxa, în România interbelică, folosea metode bazate pe corupție prentru a crea relații prin care oferea cadouri rudelor apropiate de a căror influență avea nevoie, spre exemplu a oferit o sumă de 500.000 lei pentru fata lui Victor Iamandi, care era Minstrul Jutiției (p. 207), dar, ajuns în America astfel de practici nu au mai fost posibile pentru Malaxa, cu excepția lui Nixon care a prezentat planul de afaceri al industriașului român, cu privire la țevile fără sudură. Malaxa încerca să obțină cetățenia americană.

Practicile orientale ale lui Malaxa din interbelic au continuat și sub comunism. Astfel, pentru a se asigura că are sprijinul liderilor comuniști, Malaxa a oferit lui Dej un automobil Cadillac, dar si bijuterii pentru ziua de naștere a Anei Pauker, ministrul de externe din epocă (p. 72). Despre aceste cadouri date comuniștilor, Malaxa, în procesele din SUA, pentru obținerea cetățeniei, a afirmat că au fost dăruite cu scopul eliberarii familiei sale, care oricum plecaseră din țară pe un vapor care exporta cherestea (pp. 136-138).

Oponenții lui Malaxa în America, Crețianu și Vișioianu, în diverse împrejurări, au încercat să arate că Malaxa era comunist, fiind singurul industriaș comunist recompensat pentru acțiunile sale (p. 133), dar anchetatorii INS nu au considerat ca aceste acuzații erau plauzibile. În calitate de subsecretar al Trezoreriei Emil Ghilezan, fost membru PNȚ, a fost chemat de Malaxa în calitate de martor, făcând lunimă în tranzacțiile de proprietate (p. 134).

Malaxa a încercat să cumpere și personalul legației României în SUA. Astfel, Pamfil Ripoșanu, fost consilier al Legației și informator al FBI, a dezvăluit că Malaxa îl plătea pe Mihail Ralea cu 4000 de dolari lunar, suma care îi permitea familei sociologului să aibă un nivel de trai pe care nu ar fi putut să îl aibă cu leafa de funcționar (p. 77).

Descriere succintă anterioară contextului imigrării America

De menționat e faptul că odată cu instaurarea regimului dictaturii regale, la 27 februarie 1938 și a decretării la 15 decembrie 1938 a partidului unic, ca unică organizație politică în stat, Frontul Renașterii Naționale, Nicolae Malaxa este numit în Consiliul Superior Naţional al FRN, care formula directivele politice ale Frontului, prezenta dezideratele sale guvernului, arata observaţiile asupra mersului administraţiei publice, aproba candidaturile ce se propuneau pentru alegerile parlamentare, administrative şi profesionale. Consiliul Superior Naţional al FRN era compus din 150 de membri, câte 50 pentru fiecare dintre cele trei îndeletniciri prevăzute de Constituţie. Consilierii regali şi membri fondatori luau oricând parte la şedinţele Consiliului Superior Naţional. Membrii Directoratului şi Consiliului Superior Naţional erau numiţi prin decret regal pe termen de 2 ani la propunerea Consiliului de Miniştrii ¹. Membrii Consiliului Superior Naţional al FRN au fost: 1) Lucian Blaga, 2) Mircea Concicov, 3) Gh. Dinopol, 4) Grigore Duca, 5) I.D Enescu, 6) Iuliu Haţiegan, 7) Hans Hedrich, 8) Nicolae Malaxa, 9) Ion Marinescu, 10) Istrate Micescu, 11) D. Mociorniţă, 12) Alexandru Romalo, 13) Anibal Teodorescu, 14) Aurel Vlad, 15) Gr. Prieţeanu, 16) Helmut Wolff².

Nicolae Malaxa, în timpul dictaturii regale, pe lângă faptul că făcea parte din Consiliul Superior al Frontului Renaşterii Naţionale a fost și senator numit de Carol al-II-lea, în parlamentul corporatist, la Categoria Comerț și industrie.

În perioada comunistă, practicile interbelice au continuat prin cumpărarea bunăvoinței lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a Anei Pauker, dar industriașul Malaxa a intuit că nu va putea avea succes în afaceri sub regimul comunist. Prin urmare, în iunie 1948 acțiunile industriale ale Uzinelor Malaxa au fost naționalizate, ulterior comuniștii i-au retras și cetățenia română. Milioanele câștigate în perioada interbelică nu vor mai putea fi realizate în SUA, începând cu anul 1946, când aterizează pe aeroportul newyorkez La Guardia, în cadrul unei misiuni comerciale la 17 iunie 1946. Misiunea, aprobată de guvernul Petru Groza, era formată din Max Aușnit, Aionica Weiss, Jacques Bochori, Dan Dragomirescu, Lazăr Stoicescu, Marcel Petreanu și Nicolae Malaxa, motivul fiind că după al Doilea Război Mondial America era singura țară care putea oferi credite pentru reconstrucția căilor ferate române distruse de război (p. 131).

Malaxa în America

Malaxa a fost victima dușmăniei între românii refugiați din țară în SUA, care au pus în aplicare o anchetă a Congresului privind statutul de imigrant a lui Malaxa, succesiune de evenimente de natură juridică și de presă, prezentate de Rüdiger von Kraus în volum, care l-au consumat fizic și i-a secătuit averea celui mai mare industriaș român din perioada interbelică.

Nicolae Malaxa ajuns în SUA a fost investigat de INS, FBI și CIA, dar a și denigrat o parte din diaspora românească, chiar și pe fostul său rival Max Aușnit, care a făcut la fel, de unde vor începe problemele privind obținerea cetățeniei lui Malaxa cu autoritățile judiciare americane.

Astfel, jurnalistul Walter Winchell a pornit o campanie de presă împotriva lui Malaxa, fiind acuzat că a oferit sume de bani Gărzii de Fier. Frank Wisner, care îl reprezenta pe Max Aușnit, îl acuza de sprijin financiar pentru asociații de dreapta cum ar fi proprietarul polemicului bilunar Patria din Munchen și publicației Vestitorul din Salzburg din Austria. Astfel, sursele CIA au identificat cel puțin șase publicații ale Gărzii de Fier sprijinite de Malaxa prin intermediul lui Rădescu (p. 140). Rădescu era președintele Comitelului Național Român. Din motive financiare, la 14 septembrie 1950, generalul Rădescu, Grigore Gafencu și Nicolae Caranfil, Fărcășanu, susținuți de Malaxa s-au rupt de Comitet și au format Asociația Românilor Liberi din Statele Unite, numită și grupul Malaxa (p. 105).

Anchetatorii cazului Malaxa au reținut că existau două tabere printre cei care au fost chemați să depună mărturie. Astfel, prima tabără era formată din membrii Comitetului Național Român și cea de-a doua era compusă din cei care se separaseră pentru a forma Alianța Oamenilor Liberi, iar Max Aușnit s-a alăturat de partea Comitetulul Naținal Român împotriva lui Malaxa, care l-a acuzat pe industriaș, scoțând scrisorea de la Albert Goring, de întarziere a preluarii Atelierelor Reșița de către naziști, dar anchetatorii au stabilit că scrisoarea nu aducea la lumină afilierea voluntară a lui Malaxa cu naziștii (p. 123). CIA a obținut informații despre schemele de mită folosite de Malaxa în România cu privire la Fabrica de Țevi Malaxa. Acesta era un exemplu de folosire a tarifelor pentru îmbogățirea camarilei regelui Carol al II-lea, mai degrabă decât pentru protecția industriei nationale (p.140). Aceste afaceri nu aveau ce să cauate pe teritoriul american.

În timpul dictaturii regale sau monarhiei autoritare,1938-1940, Malaxa și-a folosit influența pentru ca oameni loiali lui să fie numiți în funcții cheie, precum cea de director general al Căilor Ferate de Stat și chiar de ministru al Comunicațiilor, reușind în acest mod să își plaseze contractele. Aceste practici corupte interbelice ale lui Malaxa nu erau manevre pe care Wisner dorea să le vadă în America (p. 141). Malaxa a găsit întelegere la noul șef al CIA Alen Dulles, deoarece acesta fusese unul dintre avocații industriașului român (p. 142).

Fiind arestat odată cu înfrangerea rebeliunii Mișcării Legionare de guvernul Antonescu, fabricile lui Malaxa au fost confiscate, dar a fost eliberat după trei săptămâni și nu a mai putut obține controlul fizic asupra participațiilor sale decât în 1945. Imediat după 23 august 1944, Malaxa și-a oferit serviciile Moscovei, susțineau denuțătorii săi din SUA. Astfel, “Malaxa este doar o marionetă manipulată din spatele Cortinei de Fier. Răsplata dacă există, este în ruble, nu în dolari. Aceste acuzații, din articolul lui Walter Winchell, au reprezentat o lovitură pentru Malaxa în încercarea ascestuia de a obține rezidența americană” ( p. 59).

Anchetele și procesele lui Malaxa la New York i-au atras antipatii și acuzații de colaborare cu fratele lui Hernamm Göring, afaceristul Albert, mai exact de colaborare cu regimul german nazist. Asocierea răutacioasă de către denunțători a lui Malaxa cu Albert Göring îl va bântui pe industriaș în încercarea sa de a obține rezidența americană, însă o scrisoare primită de la Albert Göring va avea succes asupra audierii sale de la INS din anul 1951 (p. 53). Un aspect care nu a apărut în audierea INS a fost că regaliștii, au angajat o agenție de publicitate în încercarea de discreditare a lui Malaxa în America (p. 152).

Acuzațiile au continuat la adresa lui Malaxa de spijinire financiară a Garzii de Fier și utilizarea de mijloace și metode ilegale pentru o rezistență permanentă, dar și de colaborare cu noile autorități comuniste. Malaxa a evitat o expulzare din Statele Unite ale Americii datorită averii sale cu care a plătit contractele de asistență juridică unor avocați care făceu lobby pentru el. Văzând că nu reușeste să realizeze nicio afacere în SUA a încercat timp de nouă luni să le facă în Argentina.

În ceea ce privește legăturile lui Malaxa cu gardiștii și acuzațiile aduse de regimul Antonescu că aprovizionase Mișcarea Legionară cu arme și muniții, în timpul rebeliunii legionare din ianuarie 19414, industriașul, producător și de arment, a fost acuzat că a transformat conacul său într-o fortăreață pentru legionari. Astfel într-o notă secretă publicată în New York Times din 29 ianuarie 1941 se preciza că secretara lui Malaxa le-a permis gardiștilor accesul la armele din reședința acestuia, iar această acuzație a necesitat o negare plauzibilă, printr-un apel telefonic la cabinetul lui Antonescu prin care a anunțat că locuința sa a fost preluată de rebeli contrar voinței sale, dezmințire ultizată de în procesul internat de guvernul Antonescu (pp.46-47), precum și în audierile din America (p. 131).

Nicolae Malaxa nu a reușit să facă afaceri în SUA așa cum a făcut în România interbelică, mașinațiunile sale, stitul său monopolist de a face afaceri nu era acceptat, iar averea, care începuse să se diminueze, s-a dus pe procese, locuințe scumpe și avocați costisitori, apărători care au reușit ca industriașul Malaxa să nu fie expulzat din SUA, cu toate că s-a asociat chiar și cu senatorul californian la acea vreme Richard Nixon cu scopul de a obține rezidența permanetă pentru a putea derula afaceri pe teritorulul american.

La 26 septembrie 1953 procurorul general Herbert Brownell i-a acordat lui Malaxa rezidența (p. 158), însă denunțurile continuau, cum că industriașul a obținut viza de intrare în țară prin fraudă, (p. 167), prin utilizarea ca paravan a firmei sale Western Tube Corporation pentru obținerea rezidenței permanente. Astfel, John Shelley îi cere lui Nixon să explice legătura cu un om care a fost nazist de frunte și colaborator comunist (pp.190-191).

La 9 septembrie 1958, The New York Times relata că Departamentul de Justiție, prin procuroul general William P. Rogers, a dat aprobarea finală pentru decizia de imigrare, permitindu-i lui Malaxa să rămână rezident în Statele Unite ale Americii. Astfel, s-au încheiat trei ani de controverse între industriașul Malaxa în vîrstă de 74 de ani și Serviciul de imigrări cu privire la asocierile sale înainte de război și din timpul războilui cu grupări ale partidelor nazist și comunist (p.175).

Malaxa, suferind de probleme cardiace, moare la jumătatea lunii iunie 1965 la New Jersey, decesul fiind menționat discret în presă alături de trecutul său negativ, nazist și comunist.

Deși nu a fost politician, Malaxa a reușit să obțină sprijinul politicienilor români interbelici, prin cadouri și corupție, ceea ce nu s-a întamplat în America, unde, încercările sale, cu excepția lui Nixon, s-au limitat doar la diaspoara romanească pe care chiar Regele Mihai plecat în exil a găsit-o divizată.

Volumul lui Rüdiger von Kraus relevă că Malaxa în America nu a putut să realizeze niciun fel de afaceri oneroase, singurele la care se pricepea, pe care le-a făcut cu succes în România interbelică. Aceste practici corupte interbelice ale lui Malaxa nu erau manevre pe care Wisner dorea să le vadă în America (p. 141).

Volumul lui Rüdiger von Kraus cu titlul Malaxa în America, publicat la editura Corint Istorie, reprezintă o referință bibliografică pentru cercetătorii perioadei interbelice, dar și pentru publicul larg.