Morile din Consuegra - o călătorie în lumea lui Don Quijote de la Mancha

Pe dealul Calderico, în inima aridă a regiunii spaniole La Mancha (Al-Ansha în arabă, adică „pământ uscat” sau „pământ fără apă”), doisprezece cilindri albi, cu acoperișuri rotative și aripi imense din lemn, se înalță deasupra orașului Consuegra, asemenea unor străjeri ancestrali. Sunt morile de vânt ale căror siluete au fost eternizate în paginile romanului Don Quijote de la Mancha, rămânând până astăzi printre cele mai emblematice imagini ale Spaniei și ale imaginarului literar european.

Însă, dincolo de valoarea lor simbolică, aceste mori sunt martorii tăcuți ai unei epoci în care omul a îmblânzit vântul pentru a supraviețui, adaptându-se la un mediu ostil și lipsit de resurse hidrice. Iar autorul care le-a transformat în legende, Miguel de Cervantes, nu a fost doar un scriitor genial, ci și un om al aventurilor, al suferinței și al visului.

Te lupți cu morile de vânt – între nebunie și noblețe

Celebra expresie „a te lupta cu morile de vânt” își are originea într-un episod din primul volum al romanului Don Quijote (1605), în care cavalerul, orbit de lecturile cavalerești, confundă morile cu niște giganți malefici. Cu lancea ridicată, pornește împotriva lor, dar este învins de propria himeră. Scena, pe cât de comică, pe atât de profundă, a devenit simbol al luptei inutile, al iluziilor nerealiste, dar și al unei forme de curaj existențial: aceea de a înfrunta lumea nu așa cum este, ci așa cum ar trebui să fie.

În spaniolă, expresia luchar contra molinos de viento e uzuală și astăzi, iar morile au devenit o prezență iconografică asociată ideii de idealism și visare. Ele nu sunt doar structuri mecanice, ci „personaje” într-un mit fondator al literaturii moderne europene.

Miguel de Cervantes – cavalerul cu un singur braț

Pentru a înțelege pe deplin simbolistica acestor mori, este esențial să-l cunoaștem pe cel care le-a dat viață literară: Miguel de Cervantes Saavedra (1547–1616), adesea supranumit „El Manco de Lepanto” – „Ciungul din Lepanto”.

La vârsta de 24 de ani, Cervantes s-a înrolat în armata spaniolă și a participat la bătălia de la Lepanto (1571), una dintre cele mai importante confruntări navale ale Războiului Sfânt împotriva Imperiului Otoman. A fost rănit grav în brațul stâng. Brațul nu i-a fost amputat, dar unul dintre nervii principali a fost secționat, făcând ca brațul celebrului scriitor să fie inutilizabil până la sfârșitul vieții. Cu toate acestea, a considerat acea participare drept „cea mai glorioasă faptă” a vieții sale.

Ulterior, Cervantes a fost capturat de pirați berberi și a petrecut cinci ani în captivitate la Alger, până când a fost răscumpărat de călugării trinitari. Toate aceste experiențe – războiul, sclavia, umilințele și speranțele – vor marca profund scrisul său, în special personajul Don Quijote, un alter ego simbolic al autorului. Poate ar trebui spus că dincolo de imaginea nobiliară pe care o transmite portretul realizat de Juan de Jáuregui, care îl înfățișează mai degrabă ca pe un scriitor al curții lui Filip al II-lea, Cervantes a fost mai degrabă un hidalgo.

În spaniolă există doi termeni care desemnează un cavaler: caballero și hidalgo. În Don Quijote de la Mancha, Cervantes folosește cu precizie ambii termeni. Diferența dintre caballero și hidalgo ține atât de statutul social, cât și de nuanțele culturale și istorice ale Spaniei medievale și moderne timpurii.  

Cuvântul hidalgo vine din expresia „hijo de algo”, adică „fiu al cuiva” – ceea ce desemna o persoană de origine nobilă, dar fără avere sau titluri importante. Face parte din nobilimea inferioară, de multe ori fără pământuri sau avere. Nu plătea impozite, dar nici nu avea mijloace reale de trai. Trăia mai ales din prestigiul numelui. Don Quijote este numit încă din primele rânduri ale romanului „un hidalgo de la Mancha”. Miguel Cervantes creează în jurul acestui termen istoric specific o imagine literară – prototipul visătorului, al omului care trăiește din amintirea unei glorioase nobleți trecute. În fond, se autodefinește la momentul scrierii celebrei cărți.

De cealaltă parte, termenul caballero derivă din „caballo” (cal) și desemna un om nobil, care putea să-și permită un cal și armură, adică un cavaler în sensul feudal al cuvântului. Chiar și azi, termenul continuă să fie folosit în Spania și să însemne „domn/domnule”. Terminologia de señor, în ceea ce îi privește pe bărbați, este specifică lumii hispanice (termenul larg răspândit de America Latină este unul impropriu pentru că popoarele din America Centrală și de Sud, incluzând Mexicul, sunt urmași ai colonizării iberice – spaniole și portugheze – și nu urmașii cuturali ai celor care veneau din provincia romană Latium). 

Un caballero era un nobil mai înstărit decât un hidalgo, asociat cu idealurile cavalerismului medieval. Participa la războaie, avea roluri militare sau politice și era văzut ca apărător al credinței și al onoarei. Don Quijote aspiră să devină un „caballero andante” – modelul eroic al cavalerului rătăcitor (caballero andante) din romanele cavalerești, idealizat și nobil în purtări, deși în realitate este doar un hidalgo cu fantezii de glorie.

Cervantes a murit în 1616, în același an cu William Shakespeare – o coincidență adesea evocată pentru a sublinia influența colosală pe care amândoi au avut-o asupra literaturii universale.

„Mai bine să pieri luptând pentru un vis decât să trăiești supunându-te unei realități rușinoase.” – Don Quijote

Morile de la Consuegra – inginerie ancestrală, patrimoniu viu

Simbol al Consuegra și al regiunii La Mancha, morile de vânt încoronează dealul Calderico, conturând o imagine absolut unică. Devenite universale datorită lui Don Quijote, este imposibil să te oprești în fața lor fără să-ți imaginezi aventurile celebrului hidalgo și fără să-l vizualizezi pe Cervantes, inspirat și cunoscător al zonei, dorind să le imortalizeze în romanul său.

Cele douăsprezece mori din Consuegra sunt dintre cel mai bine conservate din Spania și păstrează tipologia „morii-turmă” olandeze, adaptată pentru condițiile climatice din La Mancha. Structura acestora este aproape identică:

• Un corp cilindric din zidărie, cu grosime considerabilă și tencuit cu var alb.
• Un acoperiș conic mobil din lemn și zinc, care permite orientarea în funcție de direcția vântului.
• Patru aripi dreptunghiulare, pe care se întind prelate pentru captarea forței eoliene.
• În interior: un mecanism cu roți dințate – roata catalină și lanterna – care pun în mișcare pietrele de moară (superioară și inferioară), măcinând grâul cu o eficiență remarcabilă pentru acea epocă.

Fiecare moară poartă un nume, unele inspirate din lumea literară. De cum urci dealul dai de Bolero – care servește ca punct de informare și muzeu, apoi Mambrino, Sancho, Mochilas, Vista Alegre, Cardeño, Alcancia, Chispas, Caballero del Verde Gaban, Rucio, Espartero și Clavileño, altele evocând tradițiile locale. Moara „Sancho” este încă funcțională și găzduiește anual la final de octombrie evenimentul „La molienda de la paz” (Măcinarea păcii). 

În grosimea zidului morilor, orientate spre sud, se deschid uși dreptunghiulare, cu o singură foaie, care oferă accesul în interiorul fiecăreia. Împărțirea este identică la toate cele 12 mori în trei etaje, pardosite cu gresie de lut și conectate între ele printr-o scară adosată zidului. La parter se află silozul, unde era depozitat grâul măcinat. La etajul al doilea, numit „camareta”, se află cernătorul – o sită mare închisă într-o cutie, folosită pentru a separa făina de tărâțe. La etajul al treilea, numit „moledero”, loc în care grosimea zidului scade, creând un spațiu mai larg, se găsește întregul ansamblu mecanic, al cărui element cel mai impresionant este roata catalină. În partea superioară a zidului se deschid opt ferestruici care permiteau morarului să afle direcția vântului și, astfel, să orienteze aripile.

Funcționarea morilor de vânt

Cele patru aripi sunt acoperite cu prelate pentru a capta forța vântului, care este transmisă către un ax de lemn susținut de două pietre ce acționează ca lagăre de frecare. În interior, pe ax, se află roata catalină – un angrenaj cu patruzeci de dinți. Roata catalină se cuplează cu un alt angrenaj, numit „lanternă”, care face să se învârtă piatra superioară (piatra volanderă) peste piatra inferioară (piatra soleră), realizând măcinarea grâului. Grâul de măcinat se punea într-o pâlnie (tolvă) și cădea printr-un canal mic (canaleja) în centrul pietrelor. Făina ieșea în exteriorul pietrelor și era direcționată într-un jgheab, de unde ajungea la cernător și, ulterior, în saci. Mecanismul are o frână montată pe roata catalină, care servește la controlul vitezei utilajului, precum și un sistem de reglaj care controlează distanța dintre pietre pentru a obține o făină mai fină sau mai grunjoasă. Orientarea aripilor după vânt se făcea, cum am spus și mai sus, manual.

Morile și castelul La Muela de Consuegra

Nu se poate încheia o poveste cu cavaleri fără un castel. Între toate aceste 12 mori tronează Castillo La Muela de Consuegra. Cu o vechime de peste opt sute de ani, castelul din Consuegra este o fortăreață de mare unicitate și atractivitate, nu doar datorită amplasării sale – de unde se poate zări La Mancha și morile sale de vânt – ci și datorită istoriei și arhitecturii bogate, strâns legate de Ordinul Sfântului Ioan de Ierusalim.

Deși originile acestui castel se află într-o fortificație musulmană din perioada califală (secolul al X-lea), aspectul pe care îl putem admira astăzi se datorează impresionantei lucrări de arhitectură militară ridicate de cavalerii Ordinului Sfântului Ioan de Ierusalim – Ordinul ospitalier, după ce regele Alfonso al VIII-lea a cedat vechea fortăreață și teritoriul Consuegra acestui ordin.

Ei au fost cei care s-au ocupat de această fortăreață, surprinzător de similară cu Crac des Chevaliers din Siria (castel care a aparținut Ordinului ospitalier), ale cărei inovații importante în proiectare – precum impunătorul nucleu central cu patru turnuri semicirculare amplasate în centrul fiecărei laturi ale pătratului ce formează castelul – îi conferă un aspect puternic și aparent de necucerit. La acestea se adaugă și alte elemente defensive, precum zidurile de artilerie, antemuralele sau „bragele”, guri de tragere, merloanele și nu mai puțin de patru porți de acces. În interiorul său se află un interesant sistem de aprovizionare cu apă, se păstrează închisoarea, precum și capela, sala de arhive și poate cea mai importantă încăpere: sala capitulară.

Ca toate monumentele și clădirile istorice, castelul a suferit transformări, renovări și restaurări, iar utilizările sale s-au adaptat la nevoile și schimbările sociopolitice ale epocilor. A cunoscut perioada de maximă înflorire în secolele XIII–XV, și deși a continuat să fie locuit, a trecut treptat printr-un proces lent, dar inexorabil, de abandon, până la declinul său final odată cu dezamortizarea lui Mendizábal (fenomen similar cu secularizarea averilor mănăstirești din vremea lui Al. I. Cuza) din secolul al XIX-lea. În cele din urmă, datorită voinței și perseverenței locuitorilor din Consuegra, castelul a fost restaurat treptat pentru a-i reda splendoarea de odinioară și adăpostește un muzeu, precum și evenimente de reeactment medieval.

În anul 2008, întregul complex de mori de vânt, împreună cu castelul La Muela de Consuegra, care completează decorul medieval al locului, a fost declarat sit istoric.

Ruta lui Don Quijote – o experiență senzorială și culturală

Vizita la morile din Consuegra nu este doar un act turistic, ci și o călătorie în timp. Aerul uscat, mirosul de piatră încinsă de soare, sunetul vântului în aripi și orizontul deschis spre câmpiile de grâu reconstituie atmosfera în care Cervantes a găsit inspirația. Deși există alte ansambluri similare, precum cele din Campo de Criptana sau Mota del Cuervo, morile din Consuegra rămân cele mai impresionante prin amplasare, stare de conservare și dimensiune. Nu știm asupra cărora și-a imaginat Cervantes că se năpustește Don Quijote, întrucât toate aceste ansambluri îi erau cunoscute scriitorului care călătorea prin zonă, dar azi, pasionaților de literatură și călătorii li se propune Ruta Don Quijote – pe urmele cavalerului.

În 2005, cu ocazia a 400 de ani de la apariția romanului, autoritățile din Castilla y La Mancha au lansat Ruta Don Quijote, un itinerar de peste 2.500 km ce străbate regiunile amintite în carte. Proiectul – gândit pentru a fi parcurs ecoturistic, pe jos, călare sau cu bicicleta – urmărește să îmbine peisajul, patrimoniul și literatura într-o experiență unică.

Traseul poate fi împărțit în zece segmente, fiecare alcătuit din mai multe etape:

• Tronsonul 1: Toledo – San Clemente, 501 km, 10 etape.
• Tronsonul 2: San Clemente – Villanueva de los Infantes, 267,2 km, 6 etape.
• Tronsonul 3: Villanueva de los Infantes – Almagro, 238,3 km, 5 etape.
• Tronsonul 4: Alcudia – Campo de Calatrava, 306,7 km, 8 etape.
• Tronsonul 5: Albacete – Bienservida, 179 km, 4 etape.
• Tronsonul 6: La Roda – Villamanrique, 334,3 km, 8 etape.
• Tronsonul 7: Campo de Criptana – La Solana, 129 km, 3 etape.
• Tronsonul 8: Almagro – Mascaraque, 363,6 km, 8 etape.
• Tronsonul 9: Esquivias – Carranque, 28 km, o etapă.
• Tronsonul 10: Hoz del Río Dulce – Atienza, 87,8 km, 3 etape.

Această rută a fost recunoscută, o vreme, ca itinerar cultural european, alături de Camino de Santiago, Ruta Măslinului și Ruta Vikingilor, dar a fost ulterior retrasă de pe listă din cauza neîndeplinirii unor standarde de mentenanță, însă acest lucru nu oprește pe nimeni dintre cei care vor să descopere universul lui Cervantes și al celebrului său hidalgo.

O moară istorică, o lecție contemporană

Morile de vânt din Consuegra rămân una dintre cele mai vii metafore ale culturii hispanice. Ele sunt, în același timp, expresii ale ingeniozității umane, ale adaptării la mediu, dar și ale capacității de a transforma tehnologia în poezie, realitatea în simbol. Dacă le privești din vale, par niște relicve tăcute. Dacă urci până la ele, devin personaje. Iar dacă le contempli cu ochii lui Don Quijote, se transformă în giganți.

Note bibliografice

1. Cervantes Saavedra, Miguel de. Don Quijote de la Mancha. Ed. Cátedra, Madrid, 2005.
2. Canavaggio, Jean. Cervantes. Biografía. Barcelona: Editorial Crítica, 2000.
3. Madoz, Pascual. Diccionario geográfico-estadístico-histórico de España y sus posesiones de Ultramar. Madrid, 1847.
4. Junta de Comunidades de Castilla-La Mancha. Ruta Don Quijote – Proyecto Cultural, Toledo, 2005.
5. Martínez, Pedro. „Las Molinos de Viento de La Mancha: Patrimonio en movimiento”. Revista de Patrimonio Histórico y Cultural, nr. 14, 2011.

Textul a fost publicat în numărul 280 al revistei „Historia” (revista:280), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 mai - 14 iunie, și în format digital pe platforma paydemic.